Mircea Ivănescu

Poezia e altceva?

nu trebuie sa povesteşti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi asezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptana încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lânga faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevarata ei fiinta atunci?

timp liber

lumea se plictiseşte repede –

de la o vreme, pereţii suportă aceleaşi tablouri
şterse: într-unul doi oameni tac, unul e verde, celălalt galben,
într-altul doi oameni ţipă, unul e galben, celălalt verde,
în altul e atât de multă linişte, ca într-un oraş pustiu.
ne aşezăm cuminţi la aceleaşi mese cu trei picioare,
ne zâmbim amabili, facem semne –
aceeaşi chelneriţă îşi unduie forma pe lângă aceiaşi
noi.
cu grijă ne aprindem ţigările, cu poftă ne inhalăm fumul,
albăstrui sau de culoarea ta – da, ne e ciudă atunci când
pachetele se golesc iar scrumiera se umple.

mai scoatem o vorbă-două,
între sorbiturile cafelei. cineva desenează cerculeţe
în fum, altcineva vede un yin în ceaşcă, eu îi văd yangul
şi totul e bine până când
ţigările se termină, cafeaua se termină,
chelneriţa nu se termină.

până una-alta,
ne pierdem ochii pe pereţii care suportă aceleaşi lucruri
şi plecăm
şi rămânem

(azi noapte lucrurile)

azi noapte lucrurile prevesteau
ceva cumplit se întâmplă. fire de praf presau mobila – asta gemea îngrozitor, era şi o luminiţă verde – din când în când, la preschimbarea sunetului – era şi o luminiţă roşie, îmi apăsau pe ochi, dar te aşezai în faţa lor, şi prevesteai
ceva rău se întâmplă. venea o fetiţă pe spate, făcea podul şi mergea în mâini şi în picioare, aşa venea, nu e lucru curat, spuneai, nu e lucru curat, spuneam, era un păianjen schilod, voia să spună ceva. dar noi nu ascultam, fetiţa aia era
ceva crunt vrea să se întâmple. ne ridicam (ţineam, totuşi, pernele pe urechi, să nu auzim gura sau chelicerele), eram ca doi nebuni păşind pe becuri, cine ne-ar fi văzut ce ar fi spus nu ştiu. se apropie se apropie, poate se sperie, dar hai să ne aprindem o ţigară
ceva nasol se întâmplă. ne aflăm într-o cutie de margarină goală, plină cu scrum, fără nici o şansă de ieşire şi fără chibrituri la noi.