Anatropos

Charles Bukowski

2012-01-14T11:04:00.001+02:00

I Met A Genius

I met a genius on the train
today
about 6 years old,
he sat beside me
and as the train
ran down along the coast
we came to the ocean
and then he looked at me
and said,
it's not pretty.


it was the first time I'd
realized
that.

(omul metodă)

2011-05-26T11:05:00.002+03:00

de obicei, omul metodă se îmbăia o dată pe zi, la lumina lumânărilor (se ducea foarte des la biserică, ăsta era modul lui de a fi ironic). stingea toate becurile, se dezbrăca până la piele (savura fiecare despărţire de peticele de haină), aprindea – cu grijă – lumânările. plăcerea asta de a simţi lumina bocită de cine ştie ce doamnă cuvioasă, voluptatea de a fi înconjurat de mirosul priveghiului, senzaţia fotonilor sfinţiţi lovindu-se de fiecare părticică neruşinată a corpului,

rula un joint, tacticos, ca şi cum asta ar fi făcut toată viaţa (asta făcuse, de fapt, toată viaţa),

din când în când se îneca, scotea mâinile aburinde pe marginea căzii, şi aburii, şi fumul, şi lumina lumânărilor,

cât de frumoase erau toate astea.

(cred că lasă)

2011-05-16T18:09:00.000+03:00

cred că mă lasă acum să spun - mă aşezasem mic, într-un ungher al cutiei deshise, între paiele frumos ordonate, cap la cap şi picior la picior, aşteptând cifrele să crească, lemnul să ardă

în focul uzinelor.

noaptea îşi deschide orele de atâta fum albăstrui sau altfel. sub teii mâncaţi de omizi, scânteile joacă plecarea - nu vor mai fi fluturi de prins în plase, doar hoituri de târâtoare sufocate, uscate prin scorburi; nu va mai fi parfum de mai, inelele se vor strânge, rădăcinile se retrag, se afundă şi se hrănesc din propria cenuşă, la umbra lor nu va mai poposi nimeni,

luminile albe le vor şterge amintirea.

cred că mă lasă să spun - mă aşezasem într-un colţ, unde lumina nu poate ajunge, mă lasă, acolo de atâta timp, un lucru mărunt care nu mai poate lega nimic, animalele de animale, unde să aştept chemarea pielii, lipit de cărămizi,

nimic, nimeni

să nu îmi ştie iubirile.

(când au început)

2011-05-11T22:03:00.000+03:00

când a început lumea să arunce cu pietre în mine, când au început ciripelele şi gândacii să arunce cu pietre în mine, când au început pietrele să arunce cu pietre în mine,

i-am spus omului metodă

hai să mergem.

dagherotip 1979

2011-05-09T07:49:00.000+03:00

de undeva îmi păşeşte în faţă o leoaică, abia atinge pământul, de fiecare dată când pernuţele degetelor sprijină corpul, de atâtea ori i se văd vârfurile unghiilor, ascuţite, tăioase,

merge şi cu fiecare pas al ei este mai aproape de mine, ce este o leoaică, nimeni nu ştie, dar asta este o leoaică şi prin ghearele ei voi găsi ce caut. acolo plutesc, în mine pluteşte ea, leoaica are pe o sprânceană un neg şi este foarte frumoasă, ce înseamnă frumoasă, nu este un om,

este un animal şi nu este om, din ochii ei sau din sprâncene ţâşneşte ca dintr-un vulcan lava, este fierbinte şi bine. e lângă mine şi toarce ca o leoaică, are ghearele scoase şi toţi muşchii de pe picioare îi sunt încordaţi, eu nu mai am plămâni în piept ca să o chem, ea toarce şi se freacă de pielea mea şi are capul de foc.

păşeşte uşor şi apoi, dintr-o săritură, este în palma mea, îmi strâng lebedele şi ea mi le muşcă, acum este în mine şi zboară spre creierul meu. e ceva schimbat la mine, e ceva schimbat la ea, aş spune că sunt un monstru ale cărui margini se mai văd încă.

în zare se aud răcnete şi limbi de foc, iar eu mă îndrept spre ele, leoaica e acum în picioarele mele şi aleargă cu mine. lumea fuge, pentru că dacă îmi voi pune talpa pe ea,

leoaica gata, a mâncat-o, e linişte şi împrejur.

e o câmpie întunecată şi leoaica e în mine, dar nu o pot chema, dacă aş chema-o i-ar fi noră mamei, dacă aş chema-o, aş chema-o Nora,

ea aleargă pe o câmpie pustie, în urma ei sunt eu, iar din capul meu iese o leoaică dintr-un cap spart.

(o femeie frumoasă)

2011-05-02T14:21:00.002+03:00

e o minciună, îţi spun, nu e nici o femeie frumoasă, goală, cu spatele la tine, şezând pe marginea patului, puţin aplecată (coloana ei e o exclamare imperfectă), cu mâna stângă netezind urmele nopţii. nu e nici o privire până la tine, nici măcar apropierea asta înceată, nici un fir de păr, absolut nici un strop de transpiraţie pe cearşaful întins până la rupere, nu e nici un prosop
aruncat, absolut nimic,
omule metodă.
culmea, e un bătrân pe cealaltă parte a patului, la margine, cu ochii spre mine (sunt un fel de sfeşnic, un fel de toiag aşezat într-un morman de furnici, atât, fără metafore, fără comparaţii şi alte asemenea), cocârjat, scărpinându-se plictisit într-o ureche (îi ţiuie, săracul, pentru că eu nu-i vorbesc, tac, sunt un sfeşnic fără lumânări, sunt un toiag fără lemn). e un bătrân, omule metodă, eşti un bătrân care şi-a fumat viaţa, care a trăit veşnic, e un bătrân la care nu strigă nici un copil, un bătrân care se aşează plictisit în pat, scărpinându-se într-o ureche (îi ţiuie rău de tot, săracul), gândindu-se la planul prin care îşi va isprăvi secunda.

(mergeam pe alee)

2011-04-22T12:15:00.002+03:00

mergeam într-un parc, pe alee, eu şi omul metodă (stângul, stângul, inspiraţia, expiraţia, mâinile în buzunare). erau câţiva copaci, nu contează cum, câţiva nori, soarele (sau luna, chiar nu contează), poate câţiva copii jucându-se de-a prinsa prin iarba proaspăt tunsă; un căţel amuşinându-şi semenii pe trunchiuri, picioarele băncilor, aiurea; poate erau şi doi îndrăgostiţi ţinându-se de mână, privindu-ne zâmbitori, cum altfel (sau asta e prea de tot, prea evident – poate nu erau doi îndrăgostiţi, poate ne plimbam pe o alee în parcul rozelor, cu pericolul pândindu-mă din fiecare tufiş, gata să-mi sară la spate). cred, cred că aş fi putut observa chiar şi furnicile robotind printre piesele mozaicului, făcând a ploaie.
desigur, se auzeau maşini, motoare turate degeaba, casetofoane percutând diverse hituri. în zare se vedeau blocurile turn, smogul diluând lumina de la ferestre.
şi păsărelele, guguştiucii ăştia, cerşetorii ăştia care, pentru o firmitură, ar fi gata să te acopere şi să îţi umple pielea de pauze, şi pâinea din mână, şi
omul metodă aplecându-se înspre urechea mea, răutăcios, ridicând din umeri şi întrebând ceva (ce contează).
eu, oprindu-mă. mi-am plecat ochii, cu un uşor rictus pe faţă, de parcă i-aş fi aşteptat de o viaţă întrebarea. mâinile mele s-au ridicat, erau o linie paralelă cu pământul, mâinile au coborât şi s-au afundat în buzunare. un baton de ciocolată, un pachet de ţigări, o cutie de chibrituri, şerveţelele nazale, cartea de identitate.

Vladimir Nabokov

2011-04-20T08:43:00.002+03:00

Lolita

...

În pofida ciondănelilor noastre, a răutăţii ei, a tevaturii şi a mutrelor pe care le făcea, a vulgarităţii, a pericolului şi a oribilei lipse de speranţă a legăturii noastre, eu trăiam intens instalat în paradisul meu preferat - cu cerurile de culoarea flăcărilor iadului. Totuşi, era un adevărat paradis.
...

(cum ar fi)

2011-04-15T09:46:00.001+03:00

cum ar fi tramvaiele zdrăngănind unul pe lângă altul şi îmbrăcându-ne cutiile în praf, cum ar fi cutiile astea galopând pe străzi şi oamenii din ele, oamenii ăştia, mărunţii ăştia care scrâşnesc şi scârţâie şi se fâlfâie naiba ştie pe unde, cum ar fi uzinile, fabricile, cum ar fi de fapt cocsul şi nopţile de vară,
de fapt, cum ar fi o lună râncedă din care să se desprindă bucăţi mici, bucăţi mari, să cadă pe pământ sau
şi soarele vâscos revărsându-se peste toate astea, peste blocuri, imense cazane încinse să fie.

oh, papagalilor din cuşcă, ce soartă tristă aveţi, ah, libărcilor de sub aragaz, ce soartă tristă aveţi, oh pluşuri şi icoane şi cărţi, patul meu de două persoane, în ce hal veţi arde voi,
voi, ochilor, în care munţii măcinului se vor răsturna, tu, piele, care vei sfârâi ca şoriciul pe plită, vai, inimă a mea,

oh, ah, oh, ah.

(de fapt, papagalii sunt bine, mulţumesc, acum dorm, din când în când mai chirăie, mereu mănâncă prea mult înainte de culcare, şi gândacii sunt bine, mulţumesc, poate toate ăstealalte – închisesem ochii, probabil că aţipisem, probabil că voiam un coşmar, pentru că dincolo de degetele astea, dincolo de oase, de murmurul neîncetat al atomilor va fi mereu aceeaşi linişte imobilă şi clară).

Mihail Bulgakov

2011-04-09T09:33:00.002+03:00

Însemnări pe manşete

...
Flămând, umblu seara târziu, călcând peste băltoace. Toate dughenele stau cu uşile ferecate. În picioare port rămăşiţe de ciorapi şi o pereche de ghete rupte. Cer nu mai există. În locul lui spânzură o enormă obială. Disperarea m-a ameţit. Şi eu mormăi:
-Alexandr Puşkin. Lomen coeli. Sancta rosa. El pe toţi îi vâră-n groază.
Chiar încep s-o iau razna? Un felinar prelinge în faţă o umbră. Ştiu: e umbra mea. Totuşi, umbra aceasta poartă joben. Pe când eu am pe cap o şapcă. De foame, mi-am dus jobenul la piaţă. Mi l-au cumpărat nişte oameni cumsecade şi şi-au făcut din el oală de noapte. Inima însă şi creierul n-am să mi le duc la piaţă nici de-ar fi să crăp.
Disperare. De sus, atârnă peste capul meu obiala, iar în inimă mi s-a cuibărit un şoarece negru.
...

(nu-mi vine)

2011-04-08T15:48:00.002+03:00

nu-mi vine să cred, chiar nu îţi pasă, eu sunt aici, în faţa ta, îţi spun că vreau să plec, iar tu
ştii, poate ar trebui să te calmezi, mai ia o gură de vin, să-ţi spun şi eu ceva
tu te porţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ce, nu-ţi mai
uite tablourile, uite oamenii, totul este atât de bine, dar câteodată mă gândesc că poate mai bine eram
ajungeam
două boabe de mei într-o guşă de
şi nici măcar acum, pe ultima linie dreaptă, tu nu poţi scăpa de cuvinte, tu nu poţi
papagal

am fi vorbit noi în seara aia, dar eu începusem să împing nişte tutun cu dinţii,
pereţii,
tablourile,
tu.

(cu alte cuvinte, i-am spus că nu pot mima emoţia primelor întâlniri, firescul acestora) (atâtea gesturi mărunte, atâtea cuvinte neterminate, toate ceasurile cu toate secundele şi toate neîntrerupte în jurul nostru, inclusiv ospătăriţa, cei doi copii nebuni care se făceau că se iubesc şi noi care ne făceam că nu-i vedem, toate, toate, toate) (un stol de cuvinte pigulea pământul, îşi găureau plămânii şi picau, în mare).

(acum mă voi )

2011-04-08T12:07:00.001+03:00

acum mă voi împrieteni cu unşpe lupi şi voi încerca să-mi fac o vizuină. până când voi găsi locul potrivit, voi sta sub cerul liber, voi împleti cadavre (din când în când, pe ascuns voi culege mure şi voi fura miere), mă voi încălzi cu pieile fraţilor mei (un stol de grauri îmi spune despre un şarpe dinăuntrul căruia câteva zeci de ochi mă urmăresc – nu înţeleg nimic, da-s sigur că le place frumoasa mea casă de piatră).

Mircea Ivănescu

2011-03-17T19:49:00.002+02:00

Poezia e altceva?

nu trebuie sa povesteşti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi asezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptana încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lânga faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevarata ei fiinta atunci?

timp liber

2011-03-13T18:14:00.000+02:00

lumea se plictiseşte repede –

de la o vreme, pereţii suportă aceleaşi tablouri
şterse: într-unul doi oameni tac, unul e verde, celălalt galben,
într-altul doi oameni ţipă, unul e galben, celălalt verde,
în altul e atât de multă linişte, ca într-un oraş pustiu.
ne aşezăm cuminţi la aceleaşi mese cu trei picioare,
ne zâmbim amabili, facem semne –
aceeaşi chelneriţă îşi unduie forma pe lângă aceiaşi
noi.
cu grijă ne aprindem ţigările, cu poftă ne inhalăm fumul,
albăstrui sau de culoarea ta – da, ne e ciudă atunci când
pachetele se golesc iar scrumiera se umple.

mai scoatem o vorbă-două,
între sorbiturile cafelei. cineva desenează cerculeţe
în fum, altcineva vede un yin în ceaşcă, eu îi văd yangul
şi totul e bine până când
ţigările se termină, cafeaua se termină,
chelneriţa nu se termină.

până una-alta,
ne pierdem ochii pe pereţii care suportă aceleaşi lucruri
şi plecăm
şi rămânem

(azi noapte lucrurile)

2011-03-01T17:08:00.002+02:00

azi noapte lucrurile prevesteau
ceva cumplit se întâmplă. fire de praf presau mobila – asta gemea îngrozitor, era şi o luminiţă verde – din când în când, la preschimbarea sunetului – era şi o luminiţă roşie, îmi apăsau pe ochi, dar te aşezai în faţa lor, şi prevesteai
ceva rău se întâmplă. venea o fetiţă pe spate, făcea podul şi mergea în mâini şi în picioare, aşa venea, nu e lucru curat, spuneai, nu e lucru curat, spuneam, era un păianjen schilod, voia să spună ceva. dar noi nu ascultam, fetiţa aia era
ceva crunt vrea să se întâmple. ne ridicam (ţineam, totuşi, pernele pe urechi, să nu auzim gura sau chelicerele), eram ca doi nebuni păşind pe becuri, cine ne-ar fi văzut ce ar fi spus nu ştiu. se apropie se apropie, poate se sperie, dar hai să ne aprindem o ţigară
ceva nasol se întâmplă. ne aflăm într-o cutie de margarină goală, plină cu scrum, fără nici o şansă de ieşire şi fără chibrituri la noi.

(era în vremea)

2011-02-24T21:08:00.003+02:00

era vremea când toate se petreceau lângă o plajă pustie, când piatra îşi păstra luciditatea. doar uneori îşi ieşea din fire şi spunea vreau să, şi spunea ce-aş mai, şi apoi sărea într-o supă la fel de tristă.

Ion Mureşan

2011-02-23T18:29:00.001+02:00

Poemul alcoolicilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă
ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o
cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura.
Până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face
primăvară,
de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc.
Şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viaţă. Despre viaţă
aşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tineri
se exprimă cu caldă responsabilitate, şi dacă se mai încurcă şi se mai bâlbâie
nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute,
ci pentru că, în tinereţea lor,
reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât un
petec de iarbă,
tot e ceva peste fire
Până când se scoală unul şi strică totul Şi zice:
"În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!"
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine.

Allen Ginsberg

2011-02-13T18:30:00.001+02:00

A Desolaltion

Now mind is clear
as a cloudless sky.
Time then to make a
home in wilderness.

What have I done but
wander with my eyes
in the trees? So I
will build: wife,
family, and seek
for neighbors.

Or I
perish of lonesomeness
or want of food or
lightning or the bear
(must tame the hart
and wear the bear).

And maybe make an image
of my wandering, a little
image—shrine by the
roadside to signify
to traveler that I live
here in the wilderness
awake and at home.

(fără voia mea)

2010-12-24T11:59:00.001+02:00

fără voia mea îmi dau seama că nimic din ce mă înconjoară nu este complicat, fie că sunt oameni, fie ca sunt lucruri. chiar dacă sunt vânăt din cauza acestui adevăr şi chiar dacă lângă mine stă dovada lui vie,
nu pot să fugăresc gândul că e de fapt vina furnicilor
nestrivite, a tuturor furnicilor care, marşând, i-au pătruns pe sub piele şi i-au dus-o în ploaie, prin nămol, pentru o iernatică digerare.
desigur, furnicile şi curgerea liniară a timpului sunt de vină şi atunci când, atingându-ne palmele, ne auzim oasele ciocnindu-se uşor.

(e cam aşa)

2010-12-03T12:04:00.000+02:00

e cam aşa
împrejmuit de toate corpurile voastre îngheţate
copleşit de curiozitatea despicării ţestei şi spargerii coastelor
ea s-a aşezat în faţa mea şi în spatele meu
s-a aşezat în stânga şi în dreapta susul josul meu.
bineînţeles că toate loviturile pe ea au lovit-o
bineînţeles că bucăţi din pielea ei se desprindeau
pluteau în jurul meu
se lipeau de intenţiile voastre dezacordate.

Emily Dickinson

2010-11-03T15:45:00.001+02:00

The Wind Tapped Like a Tired Man

The wind tapped like a tired man,
And like a host, "Come in,"
I boldly answered; entered then
My residence within

A rapid, footless guest,
To offer whom a chair
Were as impossible as hand
A sofa to the air.

No bone had he to bind him,
His speech was like the push
Of numerous humming-birds at once
From a superior bush.

His countenance a billow,
His fingers, if he pass,
Let go a music, as of tunes
Blown tremulous in glass.

He visited, still flitting;
Then, like a timid man,
Again he tapped--'t was flurriedly--
And I became alone.

gwendolyn brooks

2010-11-02T15:09:00.000+02:00

a sunset of the city

Already I am no longer looked at with lechery or love.
My daughters and sons have put me away with marbles and dolls,
Are gone from the house.
My husband and lovers are pleasant or somewhat polite
And night is night.

It is a real chill out,
The genuine thing.
I am not deceived, I do not think it is still summer
Because sun stays and birds continue to sing.

It is summer-gone that I see, it is summer-gone.
The sweet flowers indrying and dying down,
The grasses forgetting their blaze and consenting to brown.

It is a real chill out. The fall crisp comes
I am aware there is winter to heed.
There is no warm house
That is fitted with my need.

I am cold in this cold house this house
Whose washed echoes are tremulous down lost halls.
I am a woman, and dusty, standing among new affairs.
I am a woman who hurries through her prayers.

Tin intimations of a quiet core to be my
Desert and my dear relief
Come: there shall be such islanding from grief,
And small communion with the master shore.
Twang they. And I incline this ear to tin,
Consult a dual dilemma. Whether to dry
In humming pallor or to leap and die.

Somebody muffed it?? Somebody wanted to joke.

gellu naum

2010-10-31T22:59:00.000+02:00

profunzimile suprafeţei

ar fi trebuit un acompaniament pentru case
ar fi trebuit câteva sunete pentru oglinzi
ar fi trebuit câteva gesturi decisive şi sigure

dar se trăgeau clopotele
şi din ele cădeau numai bucăţi mari de vată

carl sandburg

2010-10-30T14:23:00.000+03:00

PERSONALITY

Musings of a Police Reporter in the Identification Bureau

YOU have loved forty women, but you have only one thumb.
You have led a hundred secret lives, but you mark only
one thumb.
You go round the world and fight in a thousand wars and
win all the world's honors, but when you come back
home the print of the one thumb your mother gave
you is the same print of thumb you had in the old
home when your mother kissed you and said good-by.
Out of the whirling womb of time come millions of men
and their feet crowd the earth and they cut one anothers'
throats for room to stand and among them all
are not two thumbs alike.
Somewhere is a Great God of Thumbs who can tell the
inside story of this.

(despre)

2010-10-29T09:01:00.000+03:00

despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune,
despre oamenii fără chip mergând în 6, un fel de miriapozi metalici,
despre cum aş fi vrut să sar pe noile mele picioare şi să îmi spună cineva
hei, dă-te jos, ce cauţi în copac, încă nu ştii că toate păsările trăiesc în cuşcă,
dar mai întâi le rupi aripile ca să nu te bată.

se apropie un anotimp friguros şi fiarele din mine se restrâng,
poate ar trebui să-mi faci o poză aşa, mare şi neîmblânzit,
dar tu-mi faci jucărele, un fel de strigăte încremenite.
în poza asta ar fi trebuit să se vadă cât de mult mi-au crescut picioarele
ar fi trebuit să se vadă de ce îmi ţin lăsat capul pe umăr.

(pe lângă)

2010-10-28T11:54:00.000+03:00

pe lângă femeia cu batic USA strângându-mă adorabil de umeri
(de ce te-ai trezit, mai dormi puţin, încă nu s-a terminat),
sau bărbatul cu un prosop aruncat pe faţă, muncind cu plăcere la picioarele mele
(fiecare dintre noi se închină propriului trup, ar trebui să o faci şi tu),
un gândac de foc şi cu sprâncenele arse păşeşte tiptil pe coridor
(acolo paturile nu sunt paturi şi scaunele nu sunt scaune)
şi nimeni nu îl vede.

când am ajuns acasă călcam pe puf şi lăsam urme.

(dincolo de cel mai nesemnificativ gest)

2010-10-27T20:51:00.000+03:00

dincolo de cel mai nesemnificativ gest şi de cuvintele ataşate lui
(o femeie trezită din somn arată de parcă ar fi dormit),
dincolo de frica şi nervii distilaţi pe dinăuntrul meu
(un pinguin verde arată ca un chaplin verde, dar cu picioarele scurtate)
mai este loc de altceva (când l-am întrebat la ce se gândeşte
mi-a răspuns zâmbind şi dându-şi ochii peste cap
aşteaptă să-mi citesc gândurile) – omul metodă
îmi taie limba cu firele de păr ale femeii in fustă albastră
(omul metodă îmi taie limba cu firele de păr
ale femeii în fustă albastră).