(cred că lasă)

cred că mă lasă acum să spun - mă aşezasem mic, într-un ungher al cutiei deshise, între paiele frumos ordonate, cap la cap şi picior la picior, aşteptând cifrele să crească, lemnul să ardă

în focul uzinelor.

noaptea îşi deschide orele de atâta fum albăstrui sau altfel. sub teii mâncaţi de omizi, scânteile joacă plecarea - nu vor mai fi fluturi de prins în plase, doar hoituri de târâtoare sufocate, uscate prin scorburi; nu va mai fi parfum de mai, inelele se vor strânge, rădăcinile se retrag, se afundă şi se hrănesc din propria cenuşă, la umbra lor nu va mai poposi nimeni,

luminile albe le vor şterge amintirea.

cred că mă lasă să spun - mă aşezasem într-un colţ, unde lumina nu poate ajunge, mă lasă, acolo de atâta timp, un lucru mărunt care nu mai poate lega nimic, animalele de animale, unde să aştept chemarea pielii, lipit de cărămizi,

nimic, nimeni

să nu îmi ştie iubirile.