de undeva îmi păşeşte în faţă o leoaică, abia atinge pământul, de fiecare dată când pernuţele degetelor sprijină corpul, de atâtea ori i se văd vârfurile unghiilor, ascuţite, tăioase,
merge şi cu fiecare pas al ei este mai aproape de mine, ce este o leoaică, nimeni nu ştie, dar asta este o leoaică şi prin ghearele ei voi găsi ce caut. acolo plutesc, în mine pluteşte ea, leoaica are pe o sprânceană un neg şi este foarte frumoasă, ce înseamnă frumoasă, nu este un om,
este un animal şi nu este om, din ochii ei sau din sprâncene ţâşneşte ca dintr-un vulcan lava, este fierbinte şi bine. e lângă mine şi toarce ca o leoaică, are ghearele scoase şi toţi muşchii de pe picioare îi sunt încordaţi, eu nu mai am plămâni în piept ca să o chem, ea toarce şi se freacă de pielea mea şi are capul de foc.
păşeşte uşor şi apoi, dintr-o săritură, este în palma mea, îmi strâng lebedele şi ea mi le muşcă, acum este în mine şi zboară spre creierul meu. e ceva schimbat la mine, e ceva schimbat la ea, aş spune că sunt un monstru ale cărui margini se mai văd încă.
în zare se aud răcnete şi limbi de foc, iar eu mă îndrept spre ele, leoaica e acum în picioarele mele şi aleargă cu mine. lumea fuge, pentru că dacă îmi voi pune talpa pe ea,
leoaica gata, a mâncat-o, e linişte şi împrejur.
e o câmpie întunecată şi leoaica e în mine, dar nu o pot chema, dacă aş chema-o i-ar fi noră mamei, dacă aş chema-o, aş chema-o Nora,
ea aleargă pe o câmpie pustie, în urma ei sunt eu, iar din capul meu iese o leoaică dintr-un cap spart.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu