mergeam într-un parc, pe alee, eu şi omul metodă (stângul, stângul, inspiraţia, expiraţia, mâinile în buzunare). erau câţiva copaci, nu contează cum, câţiva nori, soarele (sau luna, chiar nu contează), poate câţiva copii jucându-se de-a prinsa prin iarba proaspăt tunsă; un căţel amuşinându-şi semenii pe trunchiuri, picioarele băncilor, aiurea; poate erau şi doi îndrăgostiţi ţinându-se de mână, privindu-ne zâmbitori, cum altfel (sau asta e prea de tot, prea evident – poate nu erau doi îndrăgostiţi, poate ne plimbam pe o alee în parcul rozelor, cu pericolul pândindu-mă din fiecare tufiş, gata să-mi sară la spate). cred, cred că aş fi putut observa chiar şi furnicile robotind printre piesele mozaicului, făcând a ploaie.
desigur, se auzeau maşini, motoare turate degeaba, casetofoane percutând diverse hituri. în zare se vedeau blocurile turn, smogul diluând lumina de la ferestre.
şi păsărelele, guguştiucii ăştia, cerşetorii ăştia care, pentru o firmitură, ar fi gata să te acopere şi să îţi umple pielea de pauze, şi pâinea din mână, şi
omul metodă aplecându-se înspre urechea mea, răutăcios, ridicând din umeri şi întrebând ceva (ce contează).
eu, oprindu-mă. mi-am plecat ochii, cu un uşor rictus pe faţă, de parcă i-aş fi aşteptat de o viaţă întrebarea. mâinile mele s-au ridicat, erau o linie paralelă cu pământul, mâinile au coborât şi s-au afundat în buzunare. un baton de ciocolată, un pachet de ţigări, o cutie de chibrituri, şerveţelele nazale, cartea de identitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu