(nu-mi vine)

nu-mi vine să cred, chiar nu îţi pasă, eu sunt aici, în faţa ta, îţi spun că vreau să plec, iar tu
ştii, poate ar trebui să te calmezi, mai ia o gură de vin, să-ţi spun şi eu ceva
tu te porţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ce, nu-ţi mai
uite tablourile, uite oamenii, totul este atât de bine, dar câteodată mă gândesc că poate mai bine eram
ajungeam
două boabe de mei într-o guşă de
şi nici măcar acum, pe ultima linie dreaptă, tu nu poţi scăpa de cuvinte, tu nu poţi
papagal

am fi vorbit noi în seara aia, dar eu începusem să împing nişte tutun cu dinţii,
pereţii,
tablourile,
tu.

(cu alte cuvinte, i-am spus că nu pot mima emoţia primelor întâlniri, firescul acestora) (atâtea gesturi mărunte, atâtea cuvinte neterminate, toate ceasurile cu toate secundele şi toate neîntrerupte în jurul nostru, inclusiv ospătăriţa, cei doi copii nebuni care se făceau că se iubesc şi noi care ne făceam că nu-i vedem, toate, toate, toate) (un stol de cuvinte pigulea pământul, îşi găureau plămânii şi picau, în mare).