(mergeam pe alee)

mergeam într-un parc, pe alee, eu şi omul metodă (stângul, stângul, inspiraţia, expiraţia, mâinile în buzunare). erau câţiva copaci, nu contează cum, câţiva nori, soarele (sau luna, chiar nu contează), poate câţiva copii jucându-se de-a prinsa prin iarba proaspăt tunsă; un căţel amuşinându-şi semenii pe trunchiuri, picioarele băncilor, aiurea; poate erau şi doi îndrăgostiţi ţinându-se de mână, privindu-ne zâmbitori, cum altfel (sau asta e prea de tot, prea evident – poate nu erau doi îndrăgostiţi, poate ne plimbam pe o alee în parcul rozelor, cu pericolul pândindu-mă din fiecare tufiş, gata să-mi sară la spate). cred, cred că aş fi putut observa chiar şi furnicile robotind printre piesele mozaicului, făcând a ploaie.
desigur, se auzeau maşini, motoare turate degeaba, casetofoane percutând diverse hituri. în zare se vedeau blocurile turn, smogul diluând lumina de la ferestre.
şi păsărelele, guguştiucii ăştia, cerşetorii ăştia care, pentru o firmitură, ar fi gata să te acopere şi să îţi umple pielea de pauze, şi pâinea din mână, şi
omul metodă aplecându-se înspre urechea mea, răutăcios, ridicând din umeri şi întrebând ceva (ce contează).
eu, oprindu-mă. mi-am plecat ochii, cu un uşor rictus pe faţă, de parcă i-aş fi aşteptat de o viaţă întrebarea. mâinile mele s-au ridicat, erau o linie paralelă cu pământul, mâinile au coborât şi s-au afundat în buzunare. un baton de ciocolată, un pachet de ţigări, o cutie de chibrituri, şerveţelele nazale, cartea de identitate.

Vladimir Nabokov

Lolita

...

În pofida ciondănelilor noastre, a răutăţii ei, a tevaturii şi a mutrelor pe care le făcea, a vulgarităţii, a pericolului şi a oribilei lipse de speranţă a legăturii noastre, eu trăiam intens instalat în paradisul meu preferat - cu cerurile de culoarea flăcărilor iadului. Totuşi, era un adevărat paradis.
...

(cum ar fi)

cum ar fi tramvaiele zdrăngănind unul pe lângă altul şi îmbrăcându-ne cutiile în praf, cum ar fi cutiile astea galopând pe străzi şi oamenii din ele, oamenii ăştia, mărunţii ăştia care scrâşnesc şi scârţâie şi se fâlfâie naiba ştie pe unde, cum ar fi uzinile, fabricile, cum ar fi de fapt cocsul şi nopţile de vară,
de fapt, cum ar fi o lună râncedă din care să se desprindă bucăţi mici, bucăţi mari, să cadă pe pământ sau
şi soarele vâscos revărsându-se peste toate astea, peste blocuri, imense cazane încinse să fie.

oh, papagalilor din cuşcă, ce soartă tristă aveţi, ah, libărcilor de sub aragaz, ce soartă tristă aveţi, oh pluşuri şi icoane şi cărţi, patul meu de două persoane, în ce hal veţi arde voi,
voi, ochilor, în care munţii măcinului se vor răsturna, tu, piele, care vei sfârâi ca şoriciul pe plită, vai, inimă a mea,

oh, ah, oh, ah.

(de fapt, papagalii sunt bine, mulţumesc, acum dorm, din când în când mai chirăie, mereu mănâncă prea mult înainte de culcare, şi gândacii sunt bine, mulţumesc, poate toate ăstealalte – închisesem ochii, probabil că aţipisem, probabil că voiam un coşmar, pentru că dincolo de degetele astea, dincolo de oase, de murmurul neîncetat al atomilor va fi mereu aceeaşi linişte imobilă şi clară).

Mihail Bulgakov

Însemnări pe manşete

...
Flămând, umblu seara târziu, călcând peste băltoace. Toate dughenele stau cu uşile ferecate. În picioare port rămăşiţe de ciorapi şi o pereche de ghete rupte. Cer nu mai există. În locul lui spânzură o enormă obială. Disperarea m-a ameţit. Şi eu mormăi:
-Alexandr Puşkin. Lomen coeli. Sancta rosa. El pe toţi îi vâră-n groază.
Chiar încep s-o iau razna? Un felinar prelinge în faţă o umbră. Ştiu: e umbra mea. Totuşi, umbra aceasta poartă joben. Pe când eu am pe cap o şapcă. De foame, mi-am dus jobenul la piaţă. Mi l-au cumpărat nişte oameni cumsecade şi şi-au făcut din el oală de noapte. Inima însă şi creierul n-am să mi le duc la piaţă nici de-ar fi să crăp.
Disperare. De sus, atârnă peste capul meu obiala, iar în inimă mi s-a cuibărit un şoarece negru.
...

(nu-mi vine)

nu-mi vine să cred, chiar nu îţi pasă, eu sunt aici, în faţa ta, îţi spun că vreau să plec, iar tu
ştii, poate ar trebui să te calmezi, mai ia o gură de vin, să-ţi spun şi eu ceva
tu te porţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ce, nu-ţi mai
uite tablourile, uite oamenii, totul este atât de bine, dar câteodată mă gândesc că poate mai bine eram
ajungeam
două boabe de mei într-o guşă de
şi nici măcar acum, pe ultima linie dreaptă, tu nu poţi scăpa de cuvinte, tu nu poţi
papagal

am fi vorbit noi în seara aia, dar eu începusem să împing nişte tutun cu dinţii,
pereţii,
tablourile,
tu.

(cu alte cuvinte, i-am spus că nu pot mima emoţia primelor întâlniri, firescul acestora) (atâtea gesturi mărunte, atâtea cuvinte neterminate, toate ceasurile cu toate secundele şi toate neîntrerupte în jurul nostru, inclusiv ospătăriţa, cei doi copii nebuni care se făceau că se iubesc şi noi care ne făceam că nu-i vedem, toate, toate, toate) (un stol de cuvinte pigulea pământul, îşi găureau plămânii şi picau, în mare).

(acum mă voi )

acum mă voi împrieteni cu unşpe lupi şi voi încerca să-mi fac o vizuină. până când voi găsi locul potrivit, voi sta sub cerul liber, voi împleti cadavre (din când în când, pe ascuns voi culege mure şi voi fura miere), mă voi încălzi cu pieile fraţilor mei (un stol de grauri îmi spune despre un şarpe dinăuntrul căruia câteva zeci de ochi mă urmăresc – nu înţeleg nimic, da-s sigur că le place frumoasa mea casă de piatră).