marți, 24 septembrie 2013

Gellu Naum

La întâlnirea feţelor


spre toamnă mă pomenesc cu un câine venit de cine ştie unde îl primesc
în curte îi pun numele Rătăcitu îi dau pâine şi apă nu se atinge de nimic

când îi dau boabe la păsări vine şi ciuguleşte apoi se duce în grădină mănâncă foi de

varză pesemne că în rătăcirea lui s-a învăţat cu boabe şi verdeţuri

în plus are o boală urâtă i-a căzut tot părul se scarpină întruna murdăreşte cerul şi

pământul

vine îngerul îşi strânge aripile ca să intre pe poartă “e o boală molipsitoare” zice

“trebuie omorât altfel îmbolnăveşte vitele” scrie ceva într-un catastif îmi
dă otrava şi pleacă
arunc otrava în privată

vine o noapte de iarnă se răcise soba aud un geamăt şi un mărâit urât ca din altă
lume pun ceva pe mine iau felinarul şi ies cerul străluceşte stelele sar prin
pomi “o fi gemut oaia” îmi zic

intru la ea lepădase istovită pe nişte paie Rătăcitu îi hăpăia mielul mort
mârâia cumplit iau lanţul şi-l lovesc îmi sfâşie palma colţii lui trec până
dincolo sângele curge gârlă

vine îngerul mă leagă cu o cârpă “trebuie să te duci la injecţii” zice “n-am ce-ţi
face să nu fie turbat”

mă duc la injecţii mai întârzii pe acolo câteva zile vine Îngerul îşi strânge aripile
“l-am omorât” zice “i-am tăiat capul pentru analize să ştii că nu era
turbat numai furios”
îşi desface aripile şi pleacă

vine primăvara florile prunilor curg peste mine stau pe un lemn afară în noaptea
neagră mă gândesc pe unde o fi putrezind trupul cel fără de mormânt al
lui Rătăcitu

şi iată că vine sufletul lui negru şi uriaş acoperit cu păr lung despletit ca al
mireselor frumoase vine din beznele prin care a rătăcit şi se culcă la
picioarele mele vrea să mă lingă pe ochi

întunericul ne ajută să ne privim faţă în faţă

duminică, 1 septembrie 2013

(noi suntem ergii)



noi suntem ergii,
noi suntem îmblânziții -

atunci când treceau viețașii pe drum
nu știam că înăuntrul nostru
fiarele mor la două decade,
nu știam că înăuntrul nostru este
doar înăuntrul nostru,
nu știam că ei, puținii,
nu sunt năpăstuiții,
pentru că pielea lor ne separa
de ceea ce era în afară.

noi suntem ergii,
noi suntem îmblânziții,
iar corpul nostru nu este o cavernă în care
să stăm cu fața la ieșire.

marți, 27 august 2013

Ray Bradbury

Fahrenheit 451
(postfaţă)

...
"   - Apoi m-am lovit de viaţă. Viaţa. Viaţa obişnuită. Aceeaşi dintotdeauna. Iubirea care nu a fost aşa cum trebuie, visul care s-a destrămat, dragostea fizică de care s-a ales praful, moartea care mi-a secerat prea curând câţiva prieteni care nu meritau să piară aşa curând, uciderea unei persoane sau a alteia, nebunia cuiva apropiat, moartea lentă a unei mame, sinuciderea neaşteptată a unui tată - ca un tropăit de elefanţi, ca un masacru săvârşit de boală. Şi nicăieri, nicăieri nu exista cartea potrivită, cea pe care s-o propteşti la momentul oportun în barajul pe cale să se năruie, ca să poţi împiedica dezastrul, să dai sau să iei o metaforă, să pierzi sau să găseşti o comparaţie. Pe la treizeci de ani, când mă pregăteam să păşesc în cel de-al treizeci şi unulea, m-am ridicat de jos cu toate oasele rupte, cu trupul plin de julituri, vânătăi sau cicatrice. M-am privit în oglindă şi am descoperit un om bătrân, pierdut în spatele figurii speriate a unui tânăr, am văzut acolo ura împotriva a tot şi a orice - numeşte un lucru la întâmplare şi am să-l blestem; atunci am deschis paginile frumoaselor mele cărţi din bibliotecă şi am găsit... ce? Ce? Ce?
Montag ghiceşte.
     - Paginile erau goale?
    - Ai nimerit-o, goale. Oh, cuvintele erau la locul lor, dar îmi treceau prin faţa ochilor ca un ulei fierbinte. fără să însemne nimic. Fără să îmi ofere nici ajutor, nici mângâiere, nici tihnă, nici adăpost, nici dragoste adevărată, nici pat, nici lumină [...]. Neavând o slujbă şi fiind un romantic ratat sau dracu ştie ce, am făcut o cerere pentru pompier categoria întâi."

luni, 19 august 2013

(în subteran)


în subteran, toate păpușile se lipesc de mine,
ca lipitorile știrbe de un cheag de sânge -
ce aș putea face, decât să le simt
molfăindu-mi imperceptibil pielea?
de fapt, de ce aș face ceva?

pentru că nu mai poate fi vorba
de o altă despărțire,
pentru că deja a fost lăsat prea mult în urmă,
nimic nu mai poate fi separat -
nici măcar jumătate carne jumătate altceva
nu a mai rămas,

pentru că singurul suflet este acum corpul,
nepomenit pe nedrept.

vineri, 9 august 2013

(singurii supraviețuitori)



singurii supraviețuitori se află
în spatele pereților -
cuvintele fermentate, palpitând
aproape dizolvate,
suficient încât să mai lase o ultimă
impresie.

lucrurilor le-a fost rostit numele,
iar ele s-au împuținat,
s-au retras în sine
până când nu a mai rămas
nimic.

luni, 5 august 2013

(la fel)



la fel,
acesta nu va fi
un poem,


pentru că fiecare rând va fi
o înmormântare,


pentru că fiecare rând va fi
fost scris deja,


pentru că nu sunt decât o matrioș
goală –


și, pentru că nu a mai rămas decât un abis,
singurul chip cioplit va fi al meu.