(mergeam pe alee)

mergeam într-un parc, pe alee, eu şi omul metodă (stângul, stângul, inspiraţia, expiraţia, mâinile în buzunare). erau câţiva copaci, nu contează cum, câţiva nori, soarele (sau luna, chiar nu contează), poate câţiva copii jucându-se de-a prinsa prin iarba proaspăt tunsă; un căţel amuşinându-şi semenii pe trunchiuri, picioarele băncilor, aiurea; poate erau şi doi îndrăgostiţi ţinându-se de mână, privindu-ne zâmbitori, cum altfel (sau asta e prea de tot, prea evident – poate nu erau doi îndrăgostiţi, poate ne plimbam pe o alee în parcul rozelor, cu pericolul pândindu-mă din fiecare tufiş, gata să-mi sară la spate). cred, cred că aş fi putut observa chiar şi furnicile robotind printre piesele mozaicului, făcând a ploaie.
desigur, se auzeau maşini, motoare turate degeaba, casetofoane percutând diverse hituri. în zare se vedeau blocurile turn, smogul diluând lumina de la ferestre.
şi păsărelele, guguştiucii ăştia, cerşetorii ăştia care, pentru o firmitură, ar fi gata să te acopere şi să îţi umple pielea de pauze, şi pâinea din mână, şi
omul metodă aplecându-se înspre urechea mea, răutăcios, ridicând din umeri şi întrebând ceva (ce contează).
eu, oprindu-mă. mi-am plecat ochii, cu un uşor rictus pe faţă, de parcă i-aş fi aşteptat de o viaţă întrebarea. mâinile mele s-au ridicat, erau o linie paralelă cu pământul, mâinile au coborât şi s-au afundat în buzunare. un baton de ciocolată, un pachet de ţigări, o cutie de chibrituri, şerveţelele nazale, cartea de identitate.

Vladimir Nabokov

Lolita

...

În pofida ciondănelilor noastre, a răutăţii ei, a tevaturii şi a mutrelor pe care le făcea, a vulgarităţii, a pericolului şi a oribilei lipse de speranţă a legăturii noastre, eu trăiam intens instalat în paradisul meu preferat - cu cerurile de culoarea flăcărilor iadului. Totuşi, era un adevărat paradis.
...

(cum ar fi)

cum ar fi tramvaiele zdrăngănind unul pe lângă altul şi îmbrăcându-ne cutiile în praf, cum ar fi cutiile astea galopând pe străzi şi oamenii din ele, oamenii ăştia, mărunţii ăştia care scrâşnesc şi scârţâie şi se fâlfâie naiba ştie pe unde, cum ar fi uzinile, fabricile, cum ar fi de fapt cocsul şi nopţile de vară,
de fapt, cum ar fi o lună râncedă din care să se desprindă bucăţi mici, bucăţi mari, să cadă pe pământ sau
şi soarele vâscos revărsându-se peste toate astea, peste blocuri, imense cazane încinse să fie.

oh, papagalilor din cuşcă, ce soartă tristă aveţi, ah, libărcilor de sub aragaz, ce soartă tristă aveţi, oh pluşuri şi icoane şi cărţi, patul meu de două persoane, în ce hal veţi arde voi,
voi, ochilor, în care munţii măcinului se vor răsturna, tu, piele, care vei sfârâi ca şoriciul pe plită, vai, inimă a mea,

oh, ah, oh, ah.

(de fapt, papagalii sunt bine, mulţumesc, acum dorm, din când în când mai chirăie, mereu mănâncă prea mult înainte de culcare, şi gândacii sunt bine, mulţumesc, poate toate ăstealalte – închisesem ochii, probabil că aţipisem, probabil că voiam un coşmar, pentru că dincolo de degetele astea, dincolo de oase, de murmurul neîncetat al atomilor va fi mereu aceeaşi linişte imobilă şi clară).

Mihail Bulgakov

Însemnări pe manşete

...
Flămând, umblu seara târziu, călcând peste băltoace. Toate dughenele stau cu uşile ferecate. În picioare port rămăşiţe de ciorapi şi o pereche de ghete rupte. Cer nu mai există. În locul lui spânzură o enormă obială. Disperarea m-a ameţit. Şi eu mormăi:
-Alexandr Puşkin. Lomen coeli. Sancta rosa. El pe toţi îi vâră-n groază.
Chiar încep s-o iau razna? Un felinar prelinge în faţă o umbră. Ştiu: e umbra mea. Totuşi, umbra aceasta poartă joben. Pe când eu am pe cap o şapcă. De foame, mi-am dus jobenul la piaţă. Mi l-au cumpărat nişte oameni cumsecade şi şi-au făcut din el oală de noapte. Inima însă şi creierul n-am să mi le duc la piaţă nici de-ar fi să crăp.
Disperare. De sus, atârnă peste capul meu obiala, iar în inimă mi s-a cuibărit un şoarece negru.
...

(nu-mi vine)

nu-mi vine să cred, chiar nu îţi pasă, eu sunt aici, în faţa ta, îţi spun că vreau să plec, iar tu
ştii, poate ar trebui să te calmezi, mai ia o gură de vin, să-ţi spun şi eu ceva
tu te porţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ce, nu-ţi mai
uite tablourile, uite oamenii, totul este atât de bine, dar câteodată mă gândesc că poate mai bine eram
ajungeam
două boabe de mei într-o guşă de
şi nici măcar acum, pe ultima linie dreaptă, tu nu poţi scăpa de cuvinte, tu nu poţi
papagal

am fi vorbit noi în seara aia, dar eu începusem să împing nişte tutun cu dinţii,
pereţii,
tablourile,
tu.

(cu alte cuvinte, i-am spus că nu pot mima emoţia primelor întâlniri, firescul acestora) (atâtea gesturi mărunte, atâtea cuvinte neterminate, toate ceasurile cu toate secundele şi toate neîntrerupte în jurul nostru, inclusiv ospătăriţa, cei doi copii nebuni care se făceau că se iubesc şi noi care ne făceam că nu-i vedem, toate, toate, toate) (un stol de cuvinte pigulea pământul, îşi găureau plămânii şi picau, în mare).

(acum mă voi )

acum mă voi împrieteni cu unşpe lupi şi voi încerca să-mi fac o vizuină. până când voi găsi locul potrivit, voi sta sub cerul liber, voi împleti cadavre (din când în când, pe ascuns voi culege mure şi voi fura miere), mă voi încălzi cu pieile fraţilor mei (un stol de grauri îmi spune despre un şarpe dinăuntrul căruia câteva zeci de ochi mă urmăresc – nu înţeleg nimic, da-s sigur că le place frumoasa mea casă de piatră).

Mircea Ivănescu

Poezia e altceva?

nu trebuie sa povesteşti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi asezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptana încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lânga faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevarata ei fiinta atunci?

timp liber

lumea se plictiseşte repede –

de la o vreme, pereţii suportă aceleaşi tablouri
şterse: într-unul doi oameni tac, unul e verde, celălalt galben,
într-altul doi oameni ţipă, unul e galben, celălalt verde,
în altul e atât de multă linişte, ca într-un oraş pustiu.
ne aşezăm cuminţi la aceleaşi mese cu trei picioare,
ne zâmbim amabili, facem semne –
aceeaşi chelneriţă îşi unduie forma pe lângă aceiaşi
noi.
cu grijă ne aprindem ţigările, cu poftă ne inhalăm fumul,
albăstrui sau de culoarea ta – da, ne e ciudă atunci când
pachetele se golesc iar scrumiera se umple.

mai scoatem o vorbă-două,
între sorbiturile cafelei. cineva desenează cerculeţe
în fum, altcineva vede un yin în ceaşcă, eu îi văd yangul
şi totul e bine până când
ţigările se termină, cafeaua se termină,
chelneriţa nu se termină.

până una-alta,
ne pierdem ochii pe pereţii care suportă aceleaşi lucruri
şi plecăm
şi rămânem

(azi noapte lucrurile)

azi noapte lucrurile prevesteau
ceva cumplit se întâmplă. fire de praf presau mobila – asta gemea îngrozitor, era şi o luminiţă verde – din când în când, la preschimbarea sunetului – era şi o luminiţă roşie, îmi apăsau pe ochi, dar te aşezai în faţa lor, şi prevesteai
ceva rău se întâmplă. venea o fetiţă pe spate, făcea podul şi mergea în mâini şi în picioare, aşa venea, nu e lucru curat, spuneai, nu e lucru curat, spuneam, era un păianjen schilod, voia să spună ceva. dar noi nu ascultam, fetiţa aia era
ceva crunt vrea să se întâmple. ne ridicam (ţineam, totuşi, pernele pe urechi, să nu auzim gura sau chelicerele), eram ca doi nebuni păşind pe becuri, cine ne-ar fi văzut ce ar fi spus nu ştiu. se apropie se apropie, poate se sperie, dar hai să ne aprindem o ţigară
ceva nasol se întâmplă. ne aflăm într-o cutie de margarină goală, plină cu scrum, fără nici o şansă de ieşire şi fără chibrituri la noi.

(era în vremea)

era vremea când toate se petreceau lângă o plajă pustie, când piatra îşi păstra luciditatea. doar uneori îşi ieşea din fire şi spunea vreau să, şi spunea ce-aş mai, şi apoi sărea într-o supă la fel de tristă.

Ion Mureşan

Poemul alcoolicilor

Vai săracii, vai săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă
ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o
cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure
le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atâta fericire.

Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura.
Până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face
primăvară,
de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc.
Şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viaţă. Despre viaţă
aşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tineri
se exprimă cu caldă responsabilitate, şi dacă se mai încurcă şi se mai bâlbâie
nu e din cauză că ar da glas unor idei nemaivăzute,
ci pentru că, în tinereţea lor,
reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici.
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă decât un
petec de iarbă,
tot e ceva peste fire
Până când se scoală unul şi strică totul Şi zice:
"În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!"
Atunci unul după altul se scoală de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine.

Allen Ginsberg

A Desolaltion

Now mind is clear
as a cloudless sky.
Time then to make a
home in wilderness.

What have I done but
wander with my eyes
in the trees? So I
will build: wife,
family, and seek
for neighbors.

Or I
perish of lonesomeness
or want of food or
lightning or the bear
(must tame the hart
and wear the bear).

And maybe make an image
of my wandering, a little
image—shrine by the
roadside to signify
to traveler that I live
here in the wilderness
awake and at home.

(fără voia mea)

fără voia mea îmi dau seama că nimic din ce mă înconjoară nu este complicat, fie că sunt oameni, fie ca sunt lucruri. chiar dacă sunt vânăt din cauza acestui adevăr şi chiar dacă lângă mine stă dovada lui vie,
nu pot să fugăresc gândul că e de fapt vina furnicilor
nestrivite, a tuturor furnicilor care, marşând, i-au pătruns pe sub piele şi i-au dus-o în ploaie, prin nămol, pentru o iernatică digerare.
desigur, furnicile şi curgerea liniară a timpului sunt de vină şi atunci când, atingându-ne palmele, ne auzim oasele ciocnindu-se uşor.

(e cam aşa)

e cam aşa
împrejmuit de toate corpurile voastre îngheţate
copleşit de curiozitatea despicării ţestei şi spargerii coastelor
ea s-a aşezat în faţa mea şi în spatele meu
s-a aşezat în stânga şi în dreapta susul josul meu.
bineînţeles că toate loviturile pe ea au lovit-o
bineînţeles că bucăţi din pielea ei se desprindeau
pluteau în jurul meu
se lipeau de intenţiile voastre dezacordate.

Emily Dickinson

The Wind Tapped Like a Tired Man


The wind tapped like a tired man,
And like a host, "Come in,"
I boldly answered; entered then
My residence within

A rapid, footless guest,
To offer whom a chair
Were as impossible as hand
A sofa to the air.

No bone had he to bind him,
His speech was like the push
Of numerous humming-birds at once
From a superior bush.

His countenance a billow,
His fingers, if he pass,
Let go a music, as of tunes
Blown tremulous in glass.

He visited, still flitting;
Then, like a timid man,
Again he tapped--'t was flurriedly--
And I became alone.

gwendolyn brooks

a sunset of the city


Already I am no longer looked at with lechery or love.
My daughters and sons have put me away with marbles and dolls,
Are gone from the house.
My husband and lovers are pleasant or somewhat polite
And night is night.

It is a real chill out,
The genuine thing.
I am not deceived, I do not think it is still summer
Because sun stays and birds continue to sing.

It is summer-gone that I see, it is summer-gone.
The sweet flowers indrying and dying down,
The grasses forgetting their blaze and consenting to brown.

It is a real chill out. The fall crisp comes
I am aware there is winter to heed.
There is no warm house
That is fitted with my need.

I am cold in this cold house this house
Whose washed echoes are tremulous down lost halls.
I am a woman, and dusty, standing among new affairs.
I am a woman who hurries through her prayers.

Tin intimations of a quiet core to be my
Desert and my dear relief
Come: there shall be such islanding from grief,
And small communion with the master shore.
Twang they. And I incline this ear to tin,
Consult a dual dilemma. Whether to dry
In humming pallor or to leap and die.

Somebody muffed it?? Somebody wanted to joke.

gellu naum

profunzimile suprafeţei

ar fi trebuit un acompaniament pentru case
ar fi trebuit câteva sunete pentru oglinzi
ar fi trebuit câteva gesturi decisive şi sigure

dar se trăgeau clopotele
şi din ele cădeau numai bucăţi mari de vată

carl sandburg

PERSONALITY

Musings of a Police Reporter in the Identification Bureau

YOU have loved forty women, but you have only one thumb.
You have led a hundred secret lives, but you mark only
one thumb.
You go round the world and fight in a thousand wars and
win all the world's honors, but when you come back
home the print of the one thumb your mother gave
you is the same print of thumb you had in the old
home when your mother kissed you and said good-by.
Out of the whirling womb of time come millions of men
and their feet crowd the earth and they cut one anothers'
throats for room to stand and among them all
are not two thumbs alike.
Somewhere is a Great God of Thumbs who can tell the
inside story of this.

(despre)

despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune,
despre oamenii fără chip mergând în 6, un fel de miriapozi metalici,
despre cum aş fi vrut să sar pe noile mele picioare şi să îmi spună cineva
hei, dă-te jos, ce cauţi în copac, încă nu ştii că toate păsările trăiesc în cuşcă,
dar mai întâi le rupi aripile ca să nu te bată.

se apropie un anotimp friguros şi fiarele din mine se restrâng,
poate ar trebui să-mi faci o poză aşa, mare şi neîmblânzit,
dar tu-mi faci jucărele, un fel de strigăte încremenite.
în poza asta ar fi trebuit să se vadă cât de mult mi-au crescut picioarele
ar fi trebuit să se vadă de ce îmi ţin lăsat capul pe umăr.

(pe lângă)

pe lângă femeia cu batic USA strângându-mă adorabil de umeri
(de ce te-ai trezit, mai dormi puţin, încă nu s-a terminat),
sau bărbatul cu un prosop aruncat pe faţă, muncind cu plăcere la picioarele mele
(fiecare dintre noi se închină propriului trup, ar trebui să o faci şi tu),
un gândac de foc şi cu sprâncenele arse păşeşte tiptil pe coridor
(acolo paturile nu sunt paturi şi scaunele nu sunt scaune)
şi nimeni nu îl vede.

când am ajuns acasă călcam pe puf şi lăsam urme.