vineri, 24 decembrie 2010

(fără voia mea)

fără voia mea îmi dau seama că nimic din ce mă înconjoară nu este complicat, fie că sunt oameni, fie ca sunt lucruri. chiar dacă sunt vânăt din cauza acestui adevăr şi chiar dacă lângă mine stă dovada lui vie,
nu pot să fugăresc gândul că e de fapt vina furnicilor
nestrivite, a tuturor furnicilor care, marşând, i-au pătruns pe sub piele şi i-au dus-o în ploaie, prin nămol, pentru o iernatică digerare.
desigur, furnicile şi curgerea liniară a timpului sunt de vină şi atunci când, atingându-ne palmele, ne auzim oasele ciocnindu-se uşor.

2 comentarii:

  1. pe de o parte simplu si totusi atat de complicat, pe de alta parte complicat si totusi atat de simplu...pentru niste furnici -noi/voi/ei- vorbim cam mult...mi-am adus aminte de "Greierul si furnica" si rumegand mai bine, cred ca in poezia ta, pe undeva, se ascunde un greier...daca nu cumva tot in furnica

    RăspundețiȘtergere
  2. Ei, aşa mai vii de-acasă, bre! Că astea de dragoste-mi plac, ca oricărui animal domestic, chiar dacă-ncrederea-n tine-i varză. Io aş paria că nu pen' că-i umblă "furnicile" pe-unde ziceai tu se-ntâmplă, ci pen' că vede ceva-ceva dincolo de faţada lozincii ce-o afişezi în capu' paginii.
    Da' chestia-i că şi-aşa eşti poet buuuun!, nu numa' când îţi boceşti condiţia şi soarta.
    Felicitări!

    RăspundețiȘtergere