(omul metodă)

de obicei, omul metodă se îmbăia o dată pe zi, la lumina lumânărilor (se ducea foarte des la biserică, ăsta era modul lui de a fi ironic). stingea toate becurile, se dezbrăca până la piele (savura fiecare despărţire de peticele de haină), aprindea – cu grijă – lumânările. plăcerea asta de a simţi lumina bocită de cine ştie ce doamnă cuvioasă, voluptatea de a fi înconjurat de mirosul priveghiului, senzaţia fotonilor sfinţiţi lovindu-se de fiecare părticică neruşinată a corpului,

rula un joint, tacticos, ca şi cum asta ar fi făcut toată viaţa (asta făcuse, de fapt, toată viaţa),

din când în când se îneca, scotea mâinile aburinde pe marginea căzii, şi aburii, şi fumul, şi lumina lumânărilor,

cât de frumoase erau toate astea.

(cred că lasă)

cred că mă lasă acum să spun - mă aşezasem mic, într-un ungher al cutiei deshise, între paiele frumos ordonate, cap la cap şi picior la picior, aşteptând cifrele să crească, lemnul să ardă

în focul uzinelor.

noaptea îşi deschide orele de atâta fum albăstrui sau altfel. sub teii mâncaţi de omizi, scânteile joacă plecarea - nu vor mai fi fluturi de prins în plase, doar hoituri de târâtoare sufocate, uscate prin scorburi; nu va mai fi parfum de mai, inelele se vor strânge, rădăcinile se retrag, se afundă şi se hrănesc din propria cenuşă, la umbra lor nu va mai poposi nimeni,

luminile albe le vor şterge amintirea.

cred că mă lasă să spun - mă aşezasem într-un colţ, unde lumina nu poate ajunge, mă lasă, acolo de atâta timp, un lucru mărunt care nu mai poate lega nimic, animalele de animale, unde să aştept chemarea pielii, lipit de cărămizi,

nimic, nimeni

să nu îmi ştie iubirile.

(când au început)

când a început lumea să arunce cu pietre în mine, când au început ciripelele şi gândacii să arunce cu pietre în mine, când au început pietrele să arunce cu pietre în mine,

i-am spus omului metodă

hai să mergem.

dagherotip 1979

de undeva îmi păşeşte în faţă o leoaică, abia atinge pământul, de fiecare dată când pernuţele degetelor sprijină corpul, de atâtea ori i se văd vârfurile unghiilor, ascuţite, tăioase,

merge şi cu fiecare pas al ei este mai aproape de mine, ce este o leoaică, nimeni nu ştie, dar asta este o leoaică şi prin ghearele ei voi găsi ce caut. acolo plutesc, în mine pluteşte ea, leoaica are pe o sprânceană un neg şi este foarte frumoasă, ce înseamnă frumoasă, nu este un om,

este un animal şi nu este om, din ochii ei sau din sprâncene ţâşneşte ca dintr-un vulcan lava, este fierbinte şi bine. e lângă mine şi toarce ca o leoaică, are ghearele scoase şi toţi muşchii de pe picioare îi sunt încordaţi, eu nu mai am plămâni în piept ca să o chem, ea toarce şi se freacă de pielea mea şi are capul de foc.

păşeşte uşor şi apoi, dintr-o săritură, este în palma mea, îmi strâng lebedele şi ea mi le muşcă, acum este în mine şi zboară spre creierul meu. e ceva schimbat la mine, e ceva schimbat la ea, aş spune că sunt un monstru ale cărui margini se mai văd încă.

în zare se aud răcnete şi limbi de foc, iar eu mă îndrept spre ele, leoaica e acum în picioarele mele şi aleargă cu mine. lumea fuge, pentru că dacă îmi voi pune talpa pe ea,

leoaica gata, a mâncat-o, e linişte şi împrejur.

e o câmpie întunecată şi leoaica e în mine, dar nu o pot chema, dacă aş chema-o i-ar fi noră mamei, dacă aş chema-o, aş chema-o Nora,

ea aleargă pe o câmpie pustie, în urma ei sunt eu, iar din capul meu iese o leoaică dintr-un cap spart.

(o femeie frumoasă)

e o minciună, îţi spun, nu e nici o femeie frumoasă, goală, cu spatele la tine, şezând pe marginea patului, puţin aplecată (coloana ei e o exclamare imperfectă), cu mâna stângă netezind urmele nopţii. nu e nici o privire până la tine, nici măcar apropierea asta înceată, nici un fir de păr, absolut nici un strop de transpiraţie pe cearşaful întins până la rupere, nu e nici un prosop
aruncat, absolut nimic,
omule metodă.
culmea, e un bătrân pe cealaltă parte a patului, la margine, cu ochii spre mine (sunt un fel de sfeşnic, un fel de toiag aşezat într-un morman de furnici, atât, fără metafore, fără comparaţii şi alte asemenea), cocârjat, scărpinându-se plictisit într-o ureche (îi ţiuie, săracul, pentru că eu nu-i vorbesc, tac, sunt un sfeşnic fără lumânări, sunt un toiag fără lemn). e un bătrân, omule metodă, eşti un bătrân care şi-a fumat viaţa, care a trăit veşnic, e un bătrân la care nu strigă nici un copil, un bătrân care se aşează plictisit în pat, scărpinându-se într-o ureche (îi ţiuie rău de tot, săracul), gândindu-se la planul prin care îşi va isprăvi secunda.