Vasile Vlad

Despărţire

Zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
dar nu zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
ci pieptul cocoşilor se umfla în zori,
până lepăda cântecul.

Oricum,
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ajungeam în gară,
dar nu ajungeam în gară
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ci pentru că trebuia să ascultăm semnele de adio
îngrămădite în braţe,
o dată cu clarul de stea,
coborât de-a lungul sângelui.

Acolo,
vorbele ne săreau ca nişte sâmburi
în faţă,
şi eu îţi spuneam
că în fiecare spital
există o sală de festivităţi,
unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini,
şi tu îmi spuneai că într-o singură frunză
dintr-un mare oraş
se pot afla câteva zeci de copii foarte verzi,
care ar fi putut desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
şi eu îţi spuneam
că nu vreau să-mi dau sufletul peste cap,
şi tu îmi spuneai să-mi scot mâinile

din urechi,

şi eu îţi spuneam să-ţi scoţi mâinile

din urechi,

şi tu alergai într-o parte,

şi eu alergam în alta,

şi frunzele treceau galbene,

galbene,

în alt anotimp.