Franz Kafka

Up in the Gallery

 

If some frail tubercular lady circus rider were to be driven in circles around and around the arena for months and months without interruption in front of a tireless public on a swaying horse by a merciless whip-wielding master of ceremonies, spinning on the horse, throwing kisses and swaying at the waist, and if this performance, amid the incessant roar of the orchestra and the ventilators, were to continue into the ever-expanding, gray future, accompanied by applause, which died down and then swelled up again, from hands which were really steam hammers, perhaps then a young visitor to the gallery might rush down the long staircase through all the levels, burst into the ring, and cry “Stop!” through the fanfares of the constantly adjusting orchestra.

But since things are not like that—since a beautiful lady, in white and red, flies in through curtains which proud men in livery open in front of her, since the director, with the devotion of an animal, seeks her eyes, breathes in her direction, and, as a precaution, lifts her up on the dapple-gray horse, as if she were his granddaughter, the one he loved more than anything else, as she starts a dangerous journey, but he cannot decide to give the signal with his whip and finally, controlling himself, gives it a crack, runs right beside the horse with his mouth open, follows the rider’s leaps with a sharp gaze, hardly capable of comprehending her skill, tries to warn her by calling out in English, furiously castigating the grooms holding hoops, telling them to pay the most scrupulous attention, and begs the orchestra, with upraised arms, to be quiet before the great somersault, finally lifts the small woman down from the trembling horse, kisses her on both cheeks, and considers no public tribute adequate, while she herself, supported by him, high on the tips of her toes, with dust swirling around her, arms outstretched and little head thrown back, wants to share her luck with the entire circus—since this is how things are, the visitor to the gallery puts his face on the railing and, sinking into the final march as if into a difficult dream, weeps, without realizing it.

(va veni)

va veni o vreme când vom dormi

liniştiţi în grota noastră,

când îţi voi lua picioarele în braţe

şi-ţi voi aşeza tălpile în pieptul meu

(e cale lungă de la inima mea până la

inima mea)

şi-apoi va trece acea vreme şi va veni

o alta când de sus vor cădea stropi reci,

încet-încet găurindu-ne pieile, o vreme

când vom fi frumoşi ca nişte zei în piatră

în care nimeni nu a crezut

ne vom scula

şi vom pluti

şi vom sufla

şi vom împrăştia duhoarea din marginea peşterii

şi vom acoperi pământul mort,

iar acesta ne va slăvi.

frumoşi, neîndurători ce suntem.

(e cale lungă de la inima ta până la inima ta,

când dormi noaptea şi

îţi aşez tălpile în pieptul meu –

din când în când se-mpiedică-n ceruri zeii).

Gabriela Negreanu

Pe vreme de noapte

adâncul nu este dublu, ai decis
tu, retezând dintr-o mişcare ceea ce
părea a-ţi contrazice teoria, adică

                               tocmai

adâncul: crispare

         şi zâmbet, nemişcare

         şi curgere, energie şi spaimă şi

întuneric şi tremurare, obscuritatea

crescând orb spre lumină din însăşi

lumina.

Adâncul

nu este dublu, ai decis tu

ca o floare care pe vreme de noapte

şi-ar abandona

rădăcinile.

Vasile Vlad

Despărţire

Zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
dar nu zorii se umflau în pieptul cocoşilor,
ci pieptul cocoşilor se umfla în zori,
până lepăda cântecul.

Oricum,
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ajungeam în gară,
dar nu ajungeam în gară
pentru că nu doream să plecăm nicăieri,
ci pentru că trebuia să ascultăm semnele de adio
îngrămădite în braţe,
o dată cu clarul de stea,
coborât de-a lungul sângelui.

Acolo,
vorbele ne săreau ca nişte sâmburi
în faţă,
şi eu îţi spuneam
că în fiecare spital
există o sală de festivităţi,
unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini,
şi tu îmi spuneai că într-o singură frunză
dintr-un mare oraş
se pot afla câteva zeci de copii foarte verzi,
care ar fi putut desena copaci
cu creioane verzi de asemenea,
şi eu îţi spuneam
că nu vreau să-mi dau sufletul peste cap,
şi tu îmi spuneai să-mi scot mâinile

din urechi,

şi eu îţi spuneam să-ţi scoţi mâinile

din urechi,

şi tu alergai într-o parte,

şi eu alergam în alta,

şi frunzele treceau galbene,

galbene,

în alt anotimp.

(acesta nu este)

un poem.

Când intra el

Când intra el, intra îngerul. Toate capetele se întorceau, nările se căscau, buzele şuşoteau, urechile se ciuleau,

el este, el este,

bre, ce mai faci. Nu ştiu dacă zâmbea. Urca treptele puţin adus de spate, şchiopăta parcă levita cu piciorul drept, iar în urma lui se întindea întreaga lume, cenuşie, subţire, ordonată. Mereu mi-a spus că ar trebui să merg în spatele lui, să-i strâng paşii cu tălpile mele, dar nu şi acum – stăteau cu toţii pe canapea şi îl urmăreau,

iar eu eram aproape de ei. Săpam tranşee. Aruncam cu gloanţe. Oarbe. Aruncam canistre cu gaz. Canistrele explodau. Fumul albăstrui era ca sămânţa în apă. Invocam zeii,

ooo,

corp la corp, membru la membru, chelie la chelie.

Eram caracatiţele imperfecte, prelingându-se pe sub lamele. Eram masculii imperfecţi, luptându-se pentru o moarte mai frumoasă. Eram lumile inferioare, exterminate în vasele petri. Voiam spectatori. Nu voiam martori la o făcătură de judecată.

Când intra el, intra îngerul. Iar ceilalţi amuţeau. Salut, salut, începem, haidem să începem. Chiar dacă nu eram eu, mereu ar fi fost cineva acolo. Se auzeau hârtiile mototolite – cineva era spiritual cu pădurile, dar nu şi el. Zâmbea şi lumina încăperea,

eram în subsolul spitalului, eram înăuntrul îngerului şi doar dacă voia el era lumină, şi chiar dacă nu voiam eu lumina nu putea fi decât orbitoare şi rece, ei oricum nu aveau ochi, sau nas, sau gură, sau urechi, ei erau un mare creier descoperit, fătat de ţeastă, îndreptându-se spre mine, şi ştiu că zicea că ştie iar eu nu, şi se căscau lobii, rămâneau legaţi prin prima lui mamă, îşi scotea dinţii aşa cum mâţele îşi scot ghearele şi mă muşca de cap, mă ronţăia şi mă scuipa afară din înger, pe-o piatră pustie, într-o piatră pustie,

şi râdeam eu, sincer şi neîntinat. Gesticula foarte mult, îşi lovea genunchii cu palmele, era asurzitor pentru mine, erau palmele, dar eu nu le-am simţit niciodată, pentru că doar acum îngerul îşi lepădase aripile, doar acum avea el palme, în rest era ca o vedenie, era un vis la febră, era adevărul de la fundul halbei de bere. Din când în când mai sorbim o gură de apă.

Ne amintim de vremuri tăcute.

Din palmele lui curge lumină, din palmele lui curge aur. De fiecare dată când îşi plesneşte genunchii, mici stropi sar şi îi acoperă pe ceilalţi. Ceilalţi sunt în extaz, le sclipesc ochii şi dinţii, sunt lumină impură, cu urme de oameni.

Eu sunt în fundul pământului, nu e nici măcar un pic de lumină. Întuneric. Mâzgă. Fetid. Frig. E atât de frig că îmi cad fiarele din mine, îmi crapă oasele şi carnea cade înăuntrul lor. Sunt sub un munte de gheaţă, lângă cineva care îmi vrea răul. Lângă cineva care vrea să mă bortelească şi nu-mi nimereşte decât şoldurile şi carnea de pe ele. Mă rog pentru un râu de morfină, în care să mă afund până la nări, să mă cuprindă amorţeala, să nu simt hienele care îmi râd pe sub piele. Să nu simt decât pe malul celălalt, dacă voi vrea vreodată să mai simt.

Mă joc. Fericirea celorlalţi e mereu anostă. Pachetul vişiniu face flicflacuri pe masă. Mai sunt două-trei-cinci. Mi-ajung. Şi-apoi copiii care nu sunt vor face giumbuşlucuri pe masă. Taţii care nu vor fi vor face giumbuşlucuri pe masă. Se vor da de trei ori peste cap. Şi lumea odată cu ei. Mă voi da şi eu de trei ori peste cap, poate. Glumesc. Mă joc. Ceilalţi sunt lumină pură. Îngerul încă îşi mai loveşte genunchii.

Dacă-mi întind mâinile, poate-poate îi voi putea cuprinde degetul mic de la piciorul drept.

Îngerul încă îşi mai loveşte genunchii iar din palmele lui curge lumină, curge aur curat. Femeia stă în dreapta mea. Se joacă şi ea, încă mai este om. Face avioane de hârtie, astea zboară şi aruncă litere peste urme. În zadar. Literele nu explodează. Origami – arta de a crea lucruri frumoase şi aproape cu suflet. Femeia creează nişte ciripele. Îmi roiesc în jurul capului,

îmi intră în urechi şi încep să cânte. Roiesc şi în craniul meu acum şi nu găsesc drumul spre piept. Şi îngerul ăsta nu conteneşte să-şi bată genunchii.

Femeia dă viaţă unor lei. Frumoşi, albi. La fel de plictisiţi ca şi mine. Îmi mişc degetele şi-i strig, iar ei vin la mine şi se lipesc de picioarele mele. Mă aplec şi-i scarpin sub barbă, pe nas, îmi încâlcesc degetele în coama lor. E bine când îmi ronţăie degetele în joacă şi mă lovesc cu palmele, sunt atât de moi şi de albe,

îngerul m-a minţit. Suntem doar noi doi acum, faţă în faţă. Are ceva între omoplaţi. Ceva care creşte. Îmi spune că a fost la mine acasă acum treizeci de ani. Şi-acum douăzeci şi nouă de ani. Şi tot aşa. De ce, îl întreb. Uite-aşa, îmi zice, să nu mori tu. Aham, şi ce-ţi creşte pe spate, îl întreb. Nimic, sunt doar aripile. Ştii, aşa cum orice gând îţi trece prin minte va deveni sigur realitate, orice realitate va deveni doar un gând. Orice făptură care ţie îţi pare cunoscută va deveni un gând. Orice faptă care ţie îţi pare cunoscută va deveni doar un gând.

Leii îmi ronţăie în continuare degetele. Micile caneluri care le străbat nu mai sunt, acum sunt în dinţii lor de hârtie. Pe ici pe colo câte-o literă mânjită. Dar e bine. În urma femeii au rămas ei doi, şi în curând nu voi mai fi nici eu.

Vorbeşti de pe dealuri, îi zic. Vorbeşti de pe dealuri.

Ciripelele îngână şi ele, prin vocea mea, ceea ce tocmai i-am zis îngerului. Ele au mereu dreptate.

Iar ăsta o face pe niznaiul. Cel puţin nu mai bate din palme. Dar îmi descoperă aripile, albe ca leuţii mei, mai albe, mai clare, mai lizibile. Şi începe să dea din ele. Iar bietele bucăţi de hârtie zboară, în spatele lui, pe urmele lui.

Ce-am făcut, ce-am făcut.

Din aripi zboară cuvintele, albe, imaculate, mă lovesc drept în frunte. Ciripelele tac. Şi nu cred că mă vor mai îngâna vreodată.

Din aripile lui zboară cuvintele, eu plutesc pe urmele lui. De sub burtă îmi cad vălătuci de întuneric.

Charles Bukowski

I Met A Genius

I met a genius on the train
today
about 6 years old,
he sat beside me
and as the train
ran down along the coast
we came to the ocean
and then he looked at me
and said,
it's not pretty.


it was the first time I'd
realized
that.